 |
| sursa foto: Oana Nechifor, www.doxologia.ro |
Această mărturie este una specială, deoarece data de 5 mai este specială. Am scris această mărturisire pentru prietenele mele care duc lună de lună o luptă grea, pentru cele care și-au pierdut speranța, pentru cele care încă așteaptă o minune…
Prima rugăciune am învățat-o în copilărie
Străbunica mea a fost prima care mi-a vorbit despre Dumnezeu și care m-a învățat prima rugăciune. Nu am fost însă niciodată, o credincioasă practicantă. Mergeam la biserică doar de Paște și de Crăciun, mai mult pentru că așa era tradiția. Cu toate acestea, nu ajunsesem să cred cu adevărat, până într-o zi când, în urma unei întâmplări, am realizat că poate totuși e cineva, acolo Sus, care are grijă de noi.
Așteptam autobuzul în stație când, deodată, lângă mine au apărut mai mulți indivizi dubioși. Mi s-a făcut instantaneu frică, am început să mă rog și… la scurt timp, în zonă a apărut o patrulă de poliție. Știu că sună pueril și că e posibil să fi fost doar o fericită coincidență, dar eu așa am simțit atunci, că Dumnezeu mi-a trimis ajutor.
„Cere și ți se va da...”
Am ajuns de-a lungul timpului să dezvolt o relație de tipul cerere - ofertă cu divinitatea: ceream și mi se dădea! Ceream tot felul de prostii specifice vârstei și, aproape de fiecare dată, rugăciunile îmi erau ascultate. De la Dumnezeu am primit „o notă mare la teză” și „un băiat bun care să mă iubească”.
Pot spune însă că pe Dumnezeu l-am descoperit pentru prima dată în 2008 când, în urma unor probleme de sănătate, am ajuns la Mănăstirea Radu Vodă din București, unde m-am închinat la moaștele Sfântului Nectarie. Acolo am învățat ce înseamnă rugăciunea adevărată și minunea! Sfântul Nectarie mi-a rămas un Sfânt de suflet, la care mă rog ori de câte ori am probleme. Greutățile anului 2008 m-au apropiat nu doar pe mine, de Dumnezeu, dar și pe mama, care începuse să meargă duminică de duminică la biserică. Eu însă tot nu înțelegeam cum poți sta într-un loc, trei ore să te rogi fără să te plictisești și fără să îți zboare gândul în altă parte. Cu timpul, percepția mea avea să se schimbe…
O dorință arzătoare
Mi-am dorit dintotdeauna copii, iar ceasul meu biologic a sunat devreme, pe la 23 de ani, în momentul în care am realizat că vreau enorm să am un copil cu cel care pe atunci era prietenul meu și care urma să îmi devină soț. Așa am și știut că el este „alesul”. Ajunsesem să îmi doresc în taină, să mă mărit, numai ca să putem face un copil cât mai repede. Să îi vorbești unui băiat de 24 de ani despre copii este înspăimântător în societatea zilelor noastre, așa că am așteptat în tăcere cererea în căsătorie. Aceasta a venit un an mai târziu, până la nuntă au mai trecut alți doi ani și, chiar și așa, m-am lovit atunci de binecunoscuta replică: „Nu sunt pregătit încă pentru un copil, hai să așteptăm până la începutul anului viitor!”
Noi ne-am căsătorit în luna mai a anului 2012, așa că m-a cuprins nerăbdarea și am început să număr lunile până în ianuarie, când urma să trecem la treabă. Doar că luna ianuarie m-a surprins cu un chist mare pe un ovar, cu tratamente și cu rugăciuni către Sfântul Nectarie. Chistul a dispărut după numai o săptămână, dar am continuat să țin un tratament naturist ce dura trei luni.
Prima sarcină, prima pierdere
În luna iunie, am plecat în concediu în Grecia, în insula Santorini. Atât de frumos a fost acolo, că am plecat doi și ne-am întors trei! Fericirea supremă a ținut însă puțin - sarcina s-a oprit din evoluție la doar șapte săptămâni. Din respect pentru prietenele mele care au trecut printr-o pierdere de sarcină, nu voi detalia ce am simțit atunci, tot ce pot spune este că experiența m-a schimbat total, din toate punctele de vedere. Durerea a fost amplificată de sentimentul cumplit de dezamăgire care mă măcina.
„Cum a putut Dumnezeu să-mi facă asta, de ce eu, de ce acum, de ce așa?!” Sunt doar câteva întrebări care mi-au trecut prin cap. Răspunsul îl găsesc abia acum, în fiecare zâmbet al fetiței mele… Atunci mi-am îndreptat atenția spre biserică - îmi doream să găsesc pe cineva care să mă lămurească, să găsesc un loc în care să mă refugiez, să fiu doar eu și Dumnezeu. Am apelat la o prietenă care trecuse printr-o tragedie mult mai mare și care, totuși, reușise să-și păstreze capul pe umeri. Ea m-a îndrumat către părintele Vasile de la Biserica Sfântul Nicolae „Dintr-o zi”, de lângă Facultatea de Arhitectură. Am descoperit un om minunat, ale cărui sfaturi și vorbe bune m-au ajutat să mă mențin pe linia de plutire.
„Cât de iubite sunt locașurile Tale, Doamne al puterilor!"
Am început și să merg la slujba de duminică, ceea ce pentru mine era ca o terapie. Sfânta Liturghie, atmosfera de acolo, corul, trăirile mele… niciodată nu m-am simțit mai aproape de Dumnezeu ca atunci. Cu toate acestea, a urmat o perioadă foarte grea. În urma investigațiilor, am aflat că am trombofilie (o predispoziție de coagulare a sângelui care poate duce la pierderi de sarcină) și o boală autoimună la tiroidă. În mine se dădea o luptă, aceleași întrebări, „De ce eu?”, „De ce acum?”, încă nu își găsiseră răspunsul. Deși medicii îmi spuneau că sub tratament voi putea duce o sarcină la capăt, nu reușeam să rămân însărcinată. Au urmat luni de încercări, de frustrări, de teste de sarcină negative, o luptă pe care simțeam că o pierd.
Crucea încercărilor
Ultimul test negativ de sarcină m-a aruncat în depresie. Eram apatică și ajunsesem să nu mai mănânc și să nu mai vorbesc cu nimeni. Starea aceasta a durat câteva zile, până într-o seară când am început brusc să mă simt mai bine. Ce nu face dragostea unei mame pentru puiul ei! Deschide ușile Cerului! Așa a fost și în cazul meu! Aveam să aflu a doua zi că mama vorbise cu o măicuță de la Mănăstirea Zamfira, căreia îi povestise despre starea cu care mă luptam, și că măicuța se rugase în acea seară pentru mine.
Vălul de ceață s-a risipit treptat
Am simțit atunci că Dumnezeu este lângă mine și că trebuie să lupt în continuare. Am mers la Mănăstirea Zamfira să o cunosc pe măicuța care a făcut rugăciuni pentru mine și să îi mulțumesc. În timpul vizitei, maica m-a sfătuit să duc o icoană cu Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, la biserică și să mă rog să rămân însărcinată. Am cumpărat icoana chiar de acolo și am dus-o în săptămâna următoare.
Sfântul Efrem a venit în întâmpinarea mea
La ieșirea din biserică, am mers să cumpăr lumânări și acolo am văzut o cărticică despre Sfântul Efrem cel Nou, un Sfânt despre care nu știam foarte multe, dar auzisem că face minuni. Am cumpărat cartea și am descoperit în ea un Acatist și o rugăciune specială pentru cei care vor să aibă copii. Am început să citesc rugăciunea în fiecare seară și… următorul test de sarcină mi-a arătat două liniuțe! Nu pot descrie în cuvinte bucuria din sufletul meu! Am simțit din acea clipă că totul va fi bine de data asta și că voi naște un copil sănătos!
O sarcină cu emoții
Faptul că am rămas atât de greu însărcinată m-a ajutat să îmi găsesc puterea de a trece cu bine peste primul trimestru. Am avut ceea ce în termeni populari se numește „sarcină toxică”. Nu puteam mânca nimic și vărsam de cel puțin trei ori pe zi. Făceam perfuzii o dată la trei zile. Cu toate astea, ridicam de fiecare dată capul din lighean cu zâmbetul pe buze, pentru că știam că acesta era un semn că bebelușul e bine.
La ecografia Doppler din trimestrul al doilea, doctorul a descoperit că existau niște lacuri vasculare pe placentă. Acest lucru însemna că placenta era funcțională doar în proporție de 85 la sută iar medicul ne-a spus că e posibil să nu fie suficient pentru ca bebelușul să se dezvolte așa cum trebuie în continuare. De asemenea, fluxurile pe artera ombilicală, cea prin care el se hrănea, erau crescute. Mi s-a recomandat repaus total și repetarea ecografiei o dată la trei săptămâni. Mi s-a prezentat scenariul cel mai sumbru, în care aș fi fost nevoită să nasc mult mai devreme și să țin copilul la incubator. Mi s-a spus, de asemenea, că exista posibilitatea ca totul să fie bine, cu recomandarea de-a fi atent monitorizată în continuare.
Sarcina mi-a fost urmărită de patru doctori: un ginecolog, un ecografist, un hematolog și un endocrinolog. Dintre toți, singurul optimist era ginecologul, care, deși îmi spunea mereu că totul va fi bine, pe la controlul din săptămâna 36 mi-a mărturisit că „a tras o sperietură zdravănă”. Recunosc că mi-a fost frică, dar am lăsat totul în voia Domnului.
Am simțit nevoia să mă rog mult și la un moment dat, nu știam exact ce rugăciune să mai citesc și ce să mai fac.
Într-o duminică, după Slujbă, în timp ce așteptam să fiu miruită a venit lângă mine un tătic cu o fetiță în brațe. Mi-a urat să am sarcină ușoară și mi-a spus: „Să citești Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, ca să ai o sarcină și o naștere fără probleme! Uite, ea e un copil născut prin rugăciune…” Am știut că acesta era un răspuns venit de Sus, la frământările mele.
Irina, dar de la Dumnezeu
Chiar dacă aveam nădejdea că totul va fi bine, mergeam la fiecare ecografie cu inima strânsă. Dar ieșeam radiind de fericire, pentru că sarcina decurgea normal și totul era bine. Am născut o fetiță la 38 de săptămâni, prin cezariană programată, din cauza injecțiilor cu anticoagulant care se întrerup cu 24 de ore înainte de naștere. Operația și recuperarea au decurs foarte bine. Durerile au fost destul de mari în primele zile, dar au fost estompate de imensa bucurie de a-mi ține în brațe fetița.
Pentru mine, acest copil este un dar de la Dumnezeu pe care îl voi prețui toată viața și, indiferent cât de greu îmi va fi uneori, îmi voi aminti mereu că sunt o femeie binecuvântată. Nu obișnuiesc să fac propagandă religioasă pentru că fiecare are dreptul de a alege cum să își trăiască viața. Am decis să împărtășesc experiența mea pentru femeile care au nevoie de un impuls pentru a merge mai departe, așa cum și mie mi-a fost necesar cândva. Fac publică această experiență și în semn de mulțumire pentru Sfânta Fecioară Maria, Sfânta Parascheva, Sfântul Nectarie și Sfântul Efrem cel Nou, care mi-au ascultat rugăciunile și m-au ajutat să am un copil sănătos.
Ziua de 5 mai este o zi specială, pentru că este ziua în care se aniversează Sfântul Efrem cel Nou, dar și Sfânta Mare Muceniță Irina. Trebuie să vă mărturisesc că, în momentul în care am ales numele de Irina pentru fetița mea, nu am știut că se sărbătoresc amândoi, în aceeași zi.
Să fie oare o fericită coincidență, sau nu? A fost nevoie să trec prin toată această experiență pentru a înțelege că în viață încercările sunt necesare pentru a te forma, pentru a te schimba, pentru a te întări. Am învățat că tot ce pare urât pe moment, poate să devină frumos mai târziu și că pentru fiecare sacrificiu există, mai devreme sau când este rânduit, o recompensă, totul este să crezi și să găsești puterea de a merge mai departe.
Anca Iancu, București, (5 mai 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu