duminică, 17 februarie 2019

Acum știu: “Nimic fără Dumnezeu!”



Pe Sfântul Efrem l-am cunoscut într-un moment foarte dureros al vieții mele. Era în 2017, aveam 36 de ani și o pierdusem pe Eva, fetița mea născută prematur, cu posibile probleme cardiace. Înainte să trec prin acest moment de cotitură aveam impresia că sunt un om credincios, deși nu mergeam des biserică, dar de fapt eram foarte departe de Dumnezeu. 

După ce mi-am pierdut fetița am început să mă cert cu Dumnezeu 

Fac o paranteză: eu sunt medic de meserie, și prin natura profesiei, îi ajut mereu pe alții, mă dedic pacienților, iar de multe ori mă implic în activități caritabile; toate acestea îmi dădeau impresia că sunt un om bun, care face fapte deosebite și merită ce e mai bun în viață. Perfecționistă, îmi plăcea să dețin controlul, să fac planuri ca totul să iasă cât mai bine cu puțință. Trăiam după falsa idee că pot face absolut tot ce îmi propun, pentru că lucrurile depind numai de mine… Nu realizam că eram într-un fel, axată pe preocupările care îmi gâdilau orgoliul. De aceea moartea Evei a venit ca un șoc în viața mea în care totul se succeda conform planului, un nivel sub care nu voiam și nu puteam să cobor. Pierderea ei mi s-a părut în prima fază, cea mai cumplită nedreptate pe care mi-o putea face Dumnezeu. 

Moartea Evei m-a lăsat aproape nebună 

Moartea fetiței mele m-a lăsat aproape nebună, sfâșiată de o suferință imensă, aveam momente când plângeam încontinuu și mă loveam de durere, cu capul de podea, de parchetul din cameră, mergeam pe străzi și nu vedeam nimic în jurul meu. În plus, în aceeași perioadă soțul meu desființa o afacere în care investisem amândoi foarte mulți bani și părea că nimic nu merge bine. Eu duceam o luptă între durerea care-mi rupea inima în două și celălalt copil, băiețelul nostru în vârstă de cinci ani care avea nevoie de mine, mai ales că urma să meargă în curând la școală. Așa că făceam eforturi supraomenești să fiu pentru el în continuare, aceeași mamă pe care o știa, să nu-mi simtă suferința. 

Ulterior aveam să aflu că poate fi și mai rău, dar Sfântul Efrem a fost lângă noi, alături de ceilalți sfinți, Sfântul Nectarie, Sfântul Luca al Crimeei, Sfinții Cosma și Damian și, bineînțeles, de Maica Domnului. 

Povestea Sfântului care a murit ca un mucenic 

După moartea Evei mi-a ieșit în cale o cunoștință mai veche care trecuse prin aceeași suferință ca și mine, pierduse un copil. Ea mi-a povestit pentru prima dată despre Sfântul care a murit ca un mucenic, dându-și viața pentru Hristos. M-a frapat în primul rând foarte mult că acesta a murit de tânăr, la 42 de ani, dar mai ales m-au impresionat chinurile îngrozitoare pe care le-a îndurat, pentru dragostea lui nemărginită pentru Dumnezeu. În afară de Sfânta Parascheva pe care o iubeam pentru că făcuse o minune pentru mine, cu mulți ani în urmă, până atunci chiar dacă citisem câteva vieți ale sfinților, probabil că niciodată nu o făcusem atent, cu vreo aplecare reală și cu disponibilitate sufletească. 

Îi priveam mereu chipul Sfântului Efrem din icoane. Expresia feței lui emana o adâncime și o intensitate atât de profunde, că pentru prima oară mi-am pus problema care este motivația unui om de a suferi și a-și da viața pentru Dumnezeu. M-am întrebat ce e dincolo de planurile noastre, de așa-zisa noastră suferință, ce planuri are Dumnezeu cu noi?! 

Prin rugăciune am simțit cum durerea aceea imensă se transforma în ceva suportabil 


Prietena mea mi-a dăruit și o carte: “Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, tămăduitorul trupurilor și al sufletelor”. Și m-a sfătuit să mă împac cu mine însămi, cu Dumnezeu, să nu judec pe nimeni, să merg la biserică și să-mi împărtășesc des băiețelul. Am început să citesc cartea în care erau foarte multe mărturii cu minuni făcute de Sfântul Efrem, dar și diverse rugăciuni. Îmi amintesc că în clipele acelea cumplite, în care aveam senzația că viața mea nu era sens, găseam o deosebită alinare când citeam Acatistul Sfântului Efrem. Îl citeam zilnic și parcă noi înțelegeri răzbăteau în inima mea. Dar, cel mai important, pe zi ce trece, simțeam cum apare o liniște și cum durerea aceea imensă se transforma în ceva suportabil. 

Acasă la Sfântul Efrem 


Și tot prietena mea a fost cea care ne-a luat într-o călătorie în Grecia. Așa am ajuns, la doar câteva luni de la moartea Evei, la Nea Makri, acolo unde unde am avut o revelație imensă, pur și simplu după ce am atins racla Sfântului Efrem am simțit că mă cuprinde o pace, parcă Sfântul mi-a șoptit că fata mea e în grija lui. La întoarcere am început să merg aproape săptămânal la Mănăstirea Radu Vodă din București, să mă închin la Sfintele lui Moaște. Și de fiecare dată plecam de acolo, mai ușoară sufletește. Am fost la un pas de moarte Nu a fost singura încercare. Un an mai târziu am fost la un pas de moarte, de la o peritonită urâtă. Am simțit că tot rugăciunea m-a ridicat din starea în care eram, mai ales că ne-am rugat toți, eu, soțul meu și toată familia mea, chiar și băiețelul meu care era devastat de starea în care mă aflam. Am cerut sprijinul mai multor sfinți și în special, Sfântului Efrem. Am avut în spital cu mine, cartea cu minuni pe care mi-o dăruise prietena mea și ulei sfințit de la Nea Makri. Și m-am rugat să rămân în viață, ca să-mi pot crește copilul. 

Sfântul Efrem m-a ajutat să trec cu bine de o operație grea și să scap de stările depresive 

După o operație de aproape patru ore, când mi-am revenit - nu mai conta că aveam patru tuburi de dren care ieșeau din mine - am mulțumit că trăiesc și că Sfântul Efrem m-a ajutat. Dar nu a fost ușor. Au urmat șase luni de chin, mi-am revenit greu, ulterior am făcut atacuri de panică și episoade de anxietate, mi-a căzut și părul de stres… Doctorii îmi prescriseseră antidepresive pentru atacurile de panică de după operație. Aveam o frică imensă de moarte iar ei considerau că sunt în depresie după moartea Evei. Medicamentele mi-au dat insomnii așa că am renunțat la ele. Rugăciunea a fost medicamentul meu Zi de zi, ascultam Paraclisul Maicii Domnului și am început să merg și mai des, la Mănăstirea Radu Vodă, la Sfântul Efrem și la Sfântul Nectarie. Treptat mi-am revenit total. 


Copilul meu a fost suspect de epilepsie 

Am mai avut un hop. Copilul meu a făcut o pneumonie urâtă, cu o formă asmatiformă, în urma căreia se sufoca noaptea și umbla prin somn, fără să fie conștient. Dimineața nu își aducea aminte, nimic! M-am speriat foarte tare și l-am dus la neurolog. Medicul ne-a recomandat RMN și ne-a spus că ar putea avea epilepsie. M-am rugat din tot sufletul la Maica Domnului și la Sfântul Efrem. L-am uns zilnic cu ulei sfințit din Grecia. Iar analizele au fost bune. 

În semn de mulțumire, anul trecut în octombrie am fost din nou în Grecia, în Nea Makri la Sfântul Efrem și în Eghina, la Sfântul Nectarie. Sfinții ne-au ajutat să-i scoatem și tratamentul prescris. Băiatul îmi spunea mereu: “Tusea îmi va trece când mă voi duce la Sfântul Efrem!”, lucru care ne-a uimit foarte tare, dar exact așa a fost! În octombrie am fost în Grecia, iar în noiembrie deja copilul nu mai tușea, nu se mai sufoca noaptea și nu a mai fost nevoie să-i dăm medicamentele date de neurolog. 

De atunci, viața noastră a revenit la normal, Slavă și mulțumire Bunului Dumnezeu! Sfântul Efrem, cu expresia lui blândă, bună și greu încercată a fost în permanență alături de noi! 

Revenind la ceea ce povesteam la început despre mine, acum știu! Știu că nimic nu se poate fără Dumnezeu. Experiențele grele prin care am trecut m-au apropiat de El, cu ajutorul Maicii Domnului și a Sfinților lui. 

Ramona, București (februarie 2019)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu