Sfântul Nectarie şi Maica Domnului m-au salvat dintr-un accident cumplit

 Autor:  Elena C.

Aş dori să mărturisesc şi eu o minune a Sfântului Nectarie şi a Măicuţei Domnului. Slavă Ţie, Doamne, care prin rugăciunile Sfinţilor tăi, ne mai înduri pe noi păcătoşii! 

O călătorie cu bucluc 

Spre sfârşitul lunii ianuarie a acestui an, îmi propusesem să fac o vizită unei persoane la care ţin foarte mult. Această persoană locuia la aproximativ două ore distanţă, de mers cu maşina. Deşi au fost persoane care s-au oferit să mă însoţească, m-am încăpăţânat să merg singură râspunzându-le că " mă va ajută Bunul Dumnezeu să conduc în siguranţă până acolo." Trebuia să ajung din judeţul Neamţ în judeţul Vaslui. 

M-am trezit mai de dimineaţă şi după ce am făcut semnul Sfintei Cruci, rugându-mă la Dumnezeu şi la Măicuţa Sa, să mă ajute să mă întorc cu bine, am pornit la drum. 

Înainte să ies din casă am observat poză a Sfântului Nectarie (o poză adusă chiar din Insula Eghina, de mama mea) şi am luat-o cu mine. Am aşezat geanta, în care am pus cu poza Sfântului Nectarie, pe scaunul din dreapta al maşinii şi am pornit la drum. 

Pe măsură ce ieşeam din oraş vremea a devenit tot mai instabilă. Mai întâi a început o ploaie serioasă. Apoi s-a mai liniştit, dar am ajuns în zone din ce în ce mai ceţoase. În plus, am dat şi de nişte curbe mai periculoase care-mi dădeau emoţii dar, având în sinea mea o nădejde, am reuşit să ajung la destinaţie cu bine, chiar mai devreme decât aş fi crezut. 

Ne-am întâlnit, am stat ceva timp de vorba şi apoi am plecat. Înainte să ies pe poartă, am făcut iarăşi semnul Sfintei Cruci şi am zis: "Mulţumesc Sfinte Nectarie pentru că am ajuns cu bine până aici, sper să ajung tot cu bine şi înapoi acasă.". 

Am făcut accident în clipa în care gândurile au zburat aiurea, la lucruri lumeşti 

Pe drum am fost furată de gândurile legate de tot ceea ce ne povestisem. M-am îndepărtat cu mintea de cele sfinte, apropiindu-mă mai mult de cele lumeşti. După ce am trecut de acele curbe periculoase, drumul era întins, drept, şi vremea devenea plăcută, senină. Aşa încât m-am relaxat într-atât încât mi-am zis că a trecut pericolul şi nu mai are ce să se întâmple. 

Nu am terminat bine de gândit că mi-am schimbat privirea din parbriz spre telefon (având senzaţia că cineva trebuie să mă sune) şi în secundă următoare m-am trezit izbită într-un copac. 

Uitaţi, oameni buni unde ne duce ispita - încrezându-ne în forţele proprii - şi cum ne ceartă Dumnezeu, tot ca un părinte. 

Într-o clipită am intrat cu maşina într-un copac Când am conştientizat ce mi se întâmplă nu-mi venea să cred. Mă rugăm la Dumnezeu să mă ierte, să fie doar un coşmar din care să mă trezesc. Reuşisem să ies din maşină şi m-am aşezat jos la rădăcina unui alt copac. Priveam în jur însă nu era absolut nimeni, decât un mare pustiu. Priveam maşină şi mă îngrozeam văzând-o atât de lovită, nefuncţională (nu realizez cum, dar impactul a fost exact frontal, partea din faţă fiind afectată total). 

Nu puteam să mai procesez absolut nimic, repetam în mod mecanic doar: "Doamne ajută! Doamne ajută!". 

Am conştientizat apoi că trebuie să sun la 112, şi m-am ridicat revenind în maşină să caut telefonul. Toată imaginea aceea m-a îngrozit şi m-am depărtat cât mai repede de teamă că maşină să nu explodeze cu mine înăuntru, văzând că iese şi fum urât de la motor. 

M-am aşezat iarăşi la trunchiul copacului, lăsându-mă în mâinile Bunului Dumnezeu. Atunci mi s-a părut că aud venind din depărtare o maşină. Am ridicat foarte puţin mâna fără să zic nimic. Oamenii m-au văzut şi ei de departe şi au venit să mă ajute. Am constatat că nu mai pot să mă ridic, mi se blocase ceva la coloana. M-au luat pe braţe şi m-au întins în maşina lor, să nu-mi fie rece. Au stat cu mine până m-a preluat salvarea, au chemat platforma şi mi-au dus maşina la ei în curte ca să nu rămână în mijlocul câmpului, m-au ajutat cu tot ce au putut... Dumnezeu să le dea sănătate! 

Am fost rănită grav, dar grija lui Dumnezeu şi ajutorul Sfinţilor m-au salvat 

Când am ajuns la spital mi-au făcut toate analizele necesare, ecografii etc. însă tot întârziau cu răspunsul. Nimeni nu-mi zicea nimic, doar mă avertizau foarte serios să nu mă mişc deloc. Foarte târziu a venit un doctor străin, cred că era arab, care mi-a zis că trebuie să mă opereze pe coloană. 

M-au trimis cu salvarea la Iaşi, la spitalul de neurochirurgie. Am ajuns acolo noapte, pe la ora 3.00 şi m-au aşezat într-un salon. Bunul Dumnezeu a trimis lângă mine numai oameni buni şi săritori. Am nimerit într-un salon numai cu doamne drăguţe, care m-au ajutat foarte mult: m-au hrănit, m-au pieptănat, îmi vorbeau frumos şi încercau mereu să fie vesele. Socrii mei mi-au fost alături foarte mult. La fel şi cumnata mea care, deşi însărcinată în luna a şaptea, a umblat mult pe drumuri pentru mine, şi prin relaţiile sale a reuşit să mă recomande unui doctor renumit. 

De fapt, la rugăminţile ei către diferite cunoştinţe, trei doctori m-au consultat pentru a fi siguri de diagnostic. Diagnosticul era acelaşi. În limbaj popular o vertebră a explodat iar coloana trebuia susţinută cu nişte tije metalice, prinse de vertebrele vecine. La început nu prea conştientizam gravitatea, nu ştiam ce să fac. 

Riscul operaţiei era enorm. Aş fi putut rămâne invalidă pe viaţă

Familia mea era plecată în altă ţară şi nu ştia nimic. N-am mai vrut să-i sperii, să-i îngrijorez. Soţul meu era şi el, plecat. Plângea mereu la telefon auzind câte riscuri prespunea o astfel de operaţie. Cel mai mare era să rămân invalidă. Era şi o variantă, să stau doar în ghips şi nu ştiam ce să fac. 

Am început să citesc Acatistul Sfântului Nectarie şi să mă rog lui să mijlocească pentru mine. I-am promis Bunului Dumnezeu că voi mărturisi ajutorul sau. Patul meu era aşezat exact lângă fereastră şi cum stăteam eu, perfect întinsă, priveam în sus şi observam cerul senin pe care se plimbau când porumbeii, când ciorile, iar alteori se adunau norii. 

Poate că a fost închipuirea mea dar la un moment dat mi s-a părut că din norii aceia s-a format conturul chipului Maicii Domnului. 

Rugăciunile m-au salvat. Am trecut cu bine de operaţie 

Tare mult mă rugăm să treacă totul cu bine, să fiu sănătoasă. Şi s-a milostivit Bunul Dumnezeu prin rugăciunile sfinţilor săi şi ale Maicii sale şi am ieşit cu bine din operaţie. Totul a decurs bine, ba chiar de a două zi, după operaţie am renunţat şi la calmante. În afară de faptul că am stat în total cam 5-6 zile imobilizată, întinsă perfect pe spate, neavând voie să mă mişc m-a ajutat Sfântul Nectarie să trec peste această încercare aproape fără nici o durere. Parcă m-a ţinut pe braţe! Durerile care au fost erau doar sufleteşti: cum am putut să mă înşel singură şi să produc un aşa haos... 

Recuperarea s-a produs apoi într-un ritm firesc. Recunosc că de atunci am rămas cu o mare temere în ceea ce priveşte ziua de mâine (toţi care au văzut maşina mi-au spus că e mare minune că trăiesc), dar în acelaşi timp mulţumesc lui Dumnezeu că s-a milostivit spre mine, că pot merge pe picioarele mele şi nu numai. 

Dragi oameni, credeţi-mă că tot ceea ce am scris e trăit întocmai de mine şi concluzia e numai una: în fiecare dimineaţă când ne trezim să-i mulţumim Bunului Dumnezeu şi Sfinţilor săi pentru tot şi să-l rugăm să ne fie alături în ziua/noaptea ce urmează. Să ne rugăm să lase Înger păzitor lângă noi! Să nu uităm de cele sfinte căci într-o secundă se poate sfârşi totul! 

Dacă nu aveam centură de siguranţă, nu ştiu dacă mai existăm astăzi … Mii şi mii de mulţumiri Bunului Dumnezeu, Măicuţei Sale şi Sfântului Nectarie care m-au ajutat atât de mult!